Albinele depind în exclusivitate de lumea vegetală pentru alimentaţia lor.
De abundenţa hranei depind în sezonul activ toate activităţile din stup şi din afara acestuia, inclusiv reproducerea.
Pentru hrănire albinele folosesc nectarul şi mierea pentru necesităţile energetice, polenul şi păstura pentru nevoile proteice şi apa, care este indispensabilă vieţii.
NECTARUL
Este un produs glucidic al ţesuturilor secretorii ale florilor şi în funcţie de specia plantei, temperatura şi umiditatea aerului, are diferite concentraţii.
Albinele au atracţie pentru o concentraţie de aproximativ 50% de substanţe glucidice.
Producţia de nectar depinde de: specia meliferă, stadiul de înflorit, poziţia florii pe tulpină, compoziţia şi umiditatea solului, lumină, vânt, precipitaţii şi temperatura atmosferică.
Secreţia optimă de nectar are loc la temperatura de 20-30°C, începe la 10°C şi încetează la 35°C.
Umiditatea favorabilă secreţiei de nectar este de 65-75%.
În timpul sezonului activ albinele culeg şi mană vegetală (secreţie a unor ţesuturi vegetale) sau mană animală (excreţiile dulci ale unor insecte care se hrănesc cu seva plantelor), din care rezultă mierea de mană.
Consumul acesteia în timpul sezonului activ nu creează probleme albinelor, însă, pentru perioada de iernare, dacă se găseşte în rezervele de hrană ale albinelor, produc toxicoze, care determină mortalităţi considerabile.
Nectarul este recoltat de albine cu ajutorul trompei, fiind depozitat în celulele fagurilor de către o altă albină care îl preia de la culegătoare sau chiar de albina care l-a recoltat în cazul culesurilor de mare intensitate.
În compoziţia chimică a nectarului proporţia cea mai mare o deţin glucidele, în special cele simple (zaharoza, glucoza şi fructoza).
Restul substanţelor, cum ar fi proteinele, acizii organici, vitaminele, enzimele, sărurile minerale, care se găsesc în proporţie redusă, dau valoare biologică nectarului şi mierii.
Nectarul se transformă în miere în urma unor procese fizice şi chimice.
Astfel, până la conţinutul în apă de 18% al mierii, excesul de apă din nectar se elimină prin regurgitări repetate (eliminarea nectarului din guşă spre labium şi invers) în timpul zborului şi după depunerea în celule, precum şi prin ventilaţia din stup.
Din punct de vedere biochimic, nectarul se transformă în miere prin scindarea zaharozei în fructoză şi glucoză, sub acţiunea enzimei numite invertază, secretată de albinele în vârstă de peste 21 de zile.
Nectariile
Se numesc nectarii acele organe ale plantelor superioare care secretă un lichid dulce, nectarul.
Sunt organe glandulare de dimensiuni reduse şi a căror localizare este foarte variabilă.
Se disting, după situarea lor în flori sau în afara florilor, nectarii florale sau extraflorale.
Nectariile extraflorale pot să aibă localizările cele mai variabile: pe frunze, pe peţioluri, pe stipele, pe bractee sau pe pedunculi.
Nectariile florale se află adesea la baza comună a tuturor organelor florale, dar pot să fie şi pe sepale, pe petale, etc.
Ieşirea nectarului are loc în moduri diferite: fie prin stomate, fie prin perişori glandulari, sau chiar printr-o epidermă subţire.
La unele plante, nectarul secretat nu rămîne pe nectarie ci se acumulează într-un organ specializat, cel mai adesea un pinten, în care este ferit de uscare.
La nivelul ţesutului nectarifer se produc o serie de transformări biochimice foarte complexe care fac ca nectarul să nu fie o simplă soluţie de zaharoză ci o secreţie conţinînd o cantitate de substanţe în stare de urme.
Chiar dacă lipsite de importanţă ca greutate, aceste substanţe sunt cele care ulterior vor da mierii caracteristica ei.
Faptul că o miere de iarbă-neagră nu are acelaşi gust şi nici acelaşi parfum ca o miere de lavandă sau de trifoi este în raport direct cu compoziţia nectarului acestor plante.
Nu este de neglijat faptul că cei mai importanţi constituienţi ai nectarului sunt apa şi diverse zaharuri, dintre care cel mai important este zaharoza.
Conţinutul în apă al nectarului, foarte variabil, este desigur influenţat de diverşi factori externi, dar el depinde mult şi de structura nectariei şi de modul în care este ea alimentată de fasciculul libero-lemnos care o deserveşte.
Nectariile alimentate cu precădere de liber dau un nectar mai concentrat decât nectariile alimentate de lemn.
În funcţie de speciile vegetale şi de condiţiile exterioare, concentraţia nectarului poate să varieze între 5 şi 80% substanţă uscată.
Zaharurile cele mai importante prezente în nectar sunt zaharoza, glucoza şi fructoza.
Studiile făcute pe zaharurile din nectar au arătat că, pentru o specie vegetală dată, compoziţia este relativ fixă.
S-a putut stabili ceea ce se numeşte spectrul glucidic al nectarului multor plante şi s-a constatat că adesea, în cadrul aceleiaşi familii botanice, spectrele glucidice sunt asemănătoare.
Astfel, nectarul cruciferelor este în general mai bogat în glucoză decât în fructoză, în timp ce la labiate se constată fenomenul invers.
Se consideră de regulă că zahărul de bază al nectarului este zaharoza, dar că nectarul conţine enzime care îl transformă, chiar în momentul secretării, în glucoză şi fructoză, fie în totalitate, fie parţial, şi că reacţii mai complexe conduc la formarea unor zaharuri ca maltoza, precum şi zaharuri superioare.
Secreţia nectariferă este influenţată de foarte mulţi factori.
- Talia florii determină, în parte, dimensiunea nectariei.
- Florile mari produc mai mult nectar decât cele mici.
- Poziţia florii pe plantă are o mare influenţă.
- În părţile superioare, florile sunt mai mici şi secretă mai puţin nectar; ceea ce este real nu numai pentru planta în ansamblu, ci şi pentru fiecare inflorescenţă în parte.
Cu toate acestea, s-a demonstrat că pentru tei, în cazul în care cantitatea de nectar scade la partea superioară a plantei, creşte concentraţia, una compensînd-o pe cealaltă.
Durata înfloririi este un factor important deoarece valoarea unei plante melifere şi atractivitatea ei pentru albine depinde, în final, de cantitatea totală de zahăr secretată în timpul înfloririi.
La plantele cu sexe separate cum este salcia, sexul florii are un anumit rol: florile bărbăteşti dau mai mult nectar decât cele femeieşti.
Acelaşi fenomen se întâlneşte la plantele la care sexele sunt distincte, pe aceeaşi tijă.
Florile femeieşti ale podbalului nu au nectar în timp ce florile bărbăteşti au.
Dar la curcubitacee (pepene, castravete, dovleac, bostan alb) florile femeieşti sunt cele care dau cel mai mult nectar.
La plantele cultivate, influenţa varietăţii este esenţială.
Astfel, la măr, cantitatea de zahăr secretată de o floare poate să varieze de la simplu la triplu.
Este şi cazul cireşilor şi al multor alte plante.
S-ar putea găsi, cu siguranţă, o variabilitate tot atît de mare la plantele sălbatice, deoarece este evident că secreţia nectariferă depinde şi de factori gentici, nu numai de condiţiile de mediu.
Avem dovada acestui aspect atunci când se ia în considerare producţia de nectar a unei clone, adică a unui ansamblu de plante descinzând unele din altele pe cale vegetativă, nu pe cale sexuată; această producţie este mult mai omogenă decât a plantelor care formează o populaţie genetic heterogenă cum ar fi cea care provine dintr-o semănătură de seminţe neselecţionate.
Influenţa vârstei florii asupra secreţiei de nectar este cunoscută de multă vreme.
Se ştie, de exmplu, că la castanul indian florile proaspăt deschise secretă aproximativ aceeaşi cantitate de nectar în fiecare zi, timp de şase zile, iar apoi secreţia încetează brusc.
Florile de tei bătrîne secretă mai mult nectar decât cele tinere, dar cantitatea de zahăr este aceeaşi, ceea ce însemnă că doar concentraţia variază.
La murul de cîmp, secreţia de nectar are loc în primele şaizeci de ore.
La trifoiul violet, secreţia de nectar atinge maxima în momentul în care floarea începe să se ofilească.
Trebuie să mai notăm, că fecundarea florii influenţează mult asupra secreţiei nectarifere.
Din momentul în care o floare este fecundată, rezervele situate în vecinătatea ovarului sunt mobilizate pentru formarea seminţei şi a fructului, secreţia nectariferă este inhibată şi se produce chiar o resorbţie a zahărului deja emis.
Acest fenomen, adesea constatat, arată clar că nectaria nu este o simplă supapă, ci un organ activ care poate să funcţioneze în ambele sensuri.
Pe scurt, se poate spune că secreţia nectariferă este un fenomen complex care depinde atît de anatomia plantei cît şi de fiziologia ei şi de factorii genetici.
Nectarul este o secreţie a cărei compoziţie este relativ fixă în funcţie de speciile vegetale, dar vom vedea că factorii mediului înconjurător au o importanţă considerabilă pentru producerea ei, ceea ce explică în mare parte divergenţele de opinii ale apicultorilor în ceea ce priveşte valoarea pentru apicultură a plantelor.